Maine ne va fi mai bine

Mamă necăsătorită de douăzeci și opt de ani, zguduită de recentul deces al tatălui său, Candice Louradour duce o viață searbădă. Într-o seară ploioasă de iarnă, la Paris, este martora unui accident de circulație. O femeie este lovită de o mașină, suferind răni grave.

Bulversată, Candice îi sare în ajutor, apoi o vizitează la spital. Treptat, între tânăra ingineră de sunet și convalescentă se înfiripă o relație de prietenie. Aceasta până în ziua în care Dominique o roagă pe Candice să meargă în apartamentul ei ca să-i aducă niște lucruri. Din acel moment, totul se va schimba radical...

De ce simte Candice imboldul de a scotoci prin intimitatea unei existențe despre care, în definitiv, nu știe nimic? Și cine este această Dominique Marquisan, doamna elegantă trecută de cincizeci de ani, atât de solitară și de enigmatică?

Mâine ne va fi mai bine urmărește drumul unei femei fragile spre acceptarea propriei persoane, spre libertate. Titlul reproduce ultimele cuvinte ale lui Émile Zola, pasagerul clandestin al acestei povești.

„De obicei îmi fac planuri, umplu carnete întregi, iau notițe; de data aceasta, nu știam câtuși de puțin ce avea să se aleagă de ciudata Dominique și de fragila Candice. Mi-a plăcut la nebunie! Mi-am făcut meseria de povestitoare, lăsându-mă călăuzită numai de imaginație.” Tatiana de Rosnay

 „Candice trebuia să-și ia fiul de la grădiniță, de pe rue de l’Espérance, și întârziase deja. Greva din transportul public ajunsese la apogeu și peste tot domnea atotputernică exasperarea. Trotuarele erau alunecoase din cauza burniței, iar pietonii se străduiau cum puteau să evite bicicletele și trotinetele; erai nevoit să-ți faci loc cu coatele ca să avansezi. Ambuteiaje și claxoane, nici un fel de transport în comun: la capătul răbdării, oamenii se înjurau, insultele zburau din toate direcțiile, toată lumea era cu nervii întinși la maximum. Inclusiv Candice. Mergea pe jos de peste o oră, venind de la République. Din fericire, drumul de întoarcere cu Timothée avea să fie mai scurt, căci locuia la câteva minute de grădiniță, pe rue des Cinq-Diamants. De la Sena o luase pe boulevard de l’Hôpital, care dădea în Place d’Italie. Încă vreo zece minute și avea să ajungă. În fața semaforului din intersecție se formase o mulțime compactă care aștepta să treacă. Brusc, o mașină ieși din rând și acceleră pe lângă coloană, lovind-o pe femeia care se afla chiar în fața lui Candice. Auzi un urlet, o voce feminină, apoi o siluetă fragilă se desprinse de sol ca o haină ridicată de vânt. Scrâșnete de frâne, zgomotul în - fundat al căderii, strigăte îngrozite...” Mâine ne va fi mai bine, Tatiana de Rosnay

TATIANA de ROSNAY, născută în 1961, în suburbiile Parisului, are origini engleze, franceze şi ruse. Şi-a petrecut copilăria la Paris şi Boston, dar a studiat apoi în Marea Britanie. După terminarea facultăţii, s-a mutat la Paris, unde locuieşte şi astăzi. A lucrat o vreme ca jurnalistă pentru revista Vanity Fair, înainte de publicarea romanului de debut, L’Appartement témoin (1992), și a avut numeroase colaborări cu reviste precum Elle sau Psychologies. A publicat mai multe romane în limba franceză, dar succesul definitiv a venit odată cu apariţia romanului Se numea Sarah (Sarah’s Key, 2007), prima carte scrisă de autoare în limba engleză. În 2010, romanul s-a bucurat de adaptare a cinematografică a lui Gilles Paquet Brenner, cu Kristin Scott Thomas în rolul principal. Tot în anul 2010, revista Le Figaro a plasat-o pe Tatiana de Rosnay pe locul 5 în topul celor mai citiți scriitori francezi.