Palaria Irinei

... Irina a lăsat panglica să-i alunece din mână, a desfăcut cutia şi a scos de-acolo un melon subţire de lână, lucrat cu măiestrie. Melonul era de un gri foarte deschis, ca penajul unui porumbel cenuşiu care zboară pe cerul senin, în bătaia soarelui strălucitor.
 Soţul leit Gorbaciov a început să râdă surprins la vederea pălăriei – conform tradiţiei, Irina ar fi trebuit să-i pună pălăria pe cap, dar şi-a tras-o în schimb peste capul ei.
 Spun „peste cap” pentru că melonul fusese ales pe măsura soţului ei şi arăta ca o crăticioară care îi înghiţise cu totul capul diafan. Melonul îi acoperea aproape cu totul faţa, lăsând să se întrezărească doar o expresie imposibil de citit. Şi, pentru o clipă, i-a oferit şi un paravan de bună-cuviinţă, izolând-o de restul lumii.
 Nu mai vedea nimic, nici pe mine sau pe Slăbănog. Putea decide să nu mai aibă niciodată discuţii de complezenţă cu necunoscuţi sau cu cunoştinţe. Nici măcar nu mai trebuia să fie ea însăşi.
 Soţul ei râse din nou încântat, probabil că pălăria bărbătească trasă peste capul prea mic al soţiei lui îi trezise un amuzament inedit. Apoi cei trei membri ai familiei porniră, cu bagaje mari şi mici, spre o maşină neagră, comună, care se vedea în depărtare.
 De fapt, nu mi-a trecut niciodată prin minte să-i povestesc altcuiva ce s-a întâmplat în noaptea aceea în avion. Ce s-a întâmplat în noaptea aceea? Sincer vorbind, nu s-a întâmplat nimic.
 Doar văzând degetul lipit de buzele lui Saşa şi pălăria de pe capul Irinei mi-am dat seama că eram părtaşă la un secret de nerostit.
Când am anticipat că n-aveam să-i mai reîntâlnesc niciodată, încrederea aceasta a căpătat o calitate solemnă. Da, până la urmă, oamenii au nevoie să se simtă utili...