O teorie a secundarului - Imperfectiune si infrangere

Întreaga operă de critic, de comparatist și de filosof al culturii a lui Virgil Nemoianu – și cu deosebire cele două sinteze, O teorie a secundarului, Imperfecțiune și înfrângere, cuprinse în volumul de față – se constituie ca o mărturie elocventă a faptului că autorul lor nu s-a stabilit în Statele Unite spre a se înrola cu entuziasm mimetic în mișcările intelectuale și politice la modă acolo. Cu o formație solidă, construită chiar în România comunistă, unde un „ethos al învățării” funcționa, totuși, în pofida restricțiilor ideologiei unice, formație pe care n-a făcut decât s-o fortifice și s-o lărgească în excelent-dotatele biblioteci ale Occidentului, Virgil Nemoianu n-a ezitat să-și manifeste, în țara de adopție, propriile opțiuni și să-și decupeze propriile teme, impunându-se în académia americană ca un profesor eminent și ca un autor de referință.

Spre deosebire de alții, el și-a asumat apartenența românească și pe aceea central-europeană, transformându-le pe amândouă în surse de inspirație și în moduri specifice de articulare între biografie și operă. Teoria „secundarului” ilustrează și sublimează o întreagă tradiție morală și artistică. Relația intimă stabilită de Virgil Nemoianu între slăbiciune, înfrângere și pierdere, pe de-o parte, și literatură ca „știință a regresivului”, pe de altă parte, ne spune ceva esențial despre concepția sa referitoare la rolul înalt-compensator al umanismului, ca și despre felul propriu, – decent, moderat, dar eficient și puternic – de a-și afirma originalitatea.